Eu sunt ca o banca! Este o afirmatie banala, poate fara sens. Dar de ce sa ma complic sa zic lucruri extravagante cand lumea este deja complicata prin simpla existenta a oamenilor ? De ce sa incerc sa impresionez prin niste cuvinte interesante ? Cuvintele sunt tot cuvinte, toate, nu exista un cuvant care sa nu fie cuvant, nu ? Toate cuvintele sunt formate din litere care la randul lor sunt scrise cu cerneala si aceasta din urma fiind facuta din aceleasi ingrediente.
Scriu ce gandesc, asta daca mai gandesc. Sunt pierduta intr-o infinitate de ganduri ce plutesc in jurul meu fara noima. Fiecare gand se invarte in felul sau. Unele sunt rapide, unele incete, altele ma inconjoara. Altele doar dau tarcoale. Au doar o singura asemanare : toate sunt la fel de negre si dureroase.
Incercam sa scriu un gand, dar dupa cum cititi cele scrise de mine am ajuns de la o simpla afirmatie lipsita de logica, aparent, la o descriere a gandurilor pe care le scriu. Sperand ca invalmaseala de ganduri se va linisti, voi reveni la propozitia initiala.
Eu sunt ca o banca ! O banca... Cititi acest fragment apoi inchideti ochii si imaginati-va ! Ce ? O banca ! Dar doar o banca ! E tot ce va cer.. O banca... Usor nu ? Hai sa incercam ceva mai diferit.. Imaginati-va o banca intr-un parc. Perfect ! O banca singura ce isi face veacul in acelasi loc, trecand prin aceleasi etape zilnic. Zi de zi.. Ora de ora.. Minut de minut.. Secunda de secunda.. Acea banca trece prin tot felul de senzatii si experiente. Vantul ii da frisoane de gheata si parca nu ar fi suficient, ii mai invarte si mii de frunze moarte prin fata-i. O imagine deprimanta pentru cel ce va reusi sa descifreze mesajul ascuns al acestei scrieri fara o legatura exacta, stiintifica, intre cuvinte. Si cum spuneam.. Ploaia rece o spala de orice speranta de mai bine. O loveste cu sute de mii de sageti preschimbate sub chip de stropi minusculi. Soarele puternic o arde atat la exterior, facand-o sa arate mereje de durere ochilor interesati ai lumii moderne, prea grabita acum prentru sentimente, dragoste si frumusete, cat si in interior, in esenta sa, distrugand-o din ce in ce mai mult, pe zi ce trece.
Va puteti imagina cum este sa fii o banca ? Toti oamenii aceia care vin si pleaca.. Unii trec pe langa tine fara sa iti arunce macar un ochi. Unii se aseaza pe tine fara remuscari, apoi pleaca fara sa ii mai vezi vreodata. Putini sunt cei ce vin la tine sa te stearga de amaraciunea data de praful vietii. Putini.. Foarte putini.. Si mai putini decat rari sunt aceia care vin si te sustin in momentele delicate. Putini vor veni sa mai bata un cui de fericire in placutele batrane, obosite si care i-au sustinut pe multi. Si chiar si cei in care crezi ca nu te vor dezamagi si nu vor inceta sa te viziteze o vor face intr-o zi. Va veni si ziua aceea cand frigul monstruos al iernii, in parcul la care te gandesti, va fi zarita o banca, singura, neingrijita si parasita. Sa stii ca acea banca sunt eu ! Asa sunt eu.. Asa am fost.. Asa voi fi.. Pentru ca exist inseamna ca dreptul meu de a exista scade pe zi ce trece. Dar intr-o zi banca cea nefolosita din parcul pe care tu il cunosti cel mai bine va fi stricata si dusa departe. Iar parcul va ramane singur si daca vei avea nevoie de sprijin acea banca va fi disparut deja. Sa-ti spun ceva.. Daca banca pe care stai inca mai exista ai grija de ea. Acea banca sunt eu ! Acum cu tine.. apoi singura.. Ca si acum, am fost si voi tot fi, ani buni de acum in colo, singura, obosita, sub cerul instelat, cautand luna ce probabil se ascunde si ea de mine.
Da.. Acea banca sunt eu. Ma voi opri din scris pentru ca mainile ma dor, ochii ma ustura, iar lacrimile sarate imi inunda privirea.. Nu pot sa mai vad.. Oare am scris bine ? Nu stiu.. Aceasta va ramane o dilema pentru mine pana ce tu vei gasi acea banca si te vei duce la ea sa ii spui sincere tale ganduri despre istorisirea mea.
Acea banca sunt eu !
