Plang cuvinte dure pe plusul invechit al bunului meu prieten, ce imi e acum aproape si imi simte bataile inimii, una cate una, din ce in ce mai slabe si mai rare. E singurul prieten ce imi aude acum felul in care respir, greu si sacadat, cu pauze in care raman fara aer din cauza unor dureri infernale ale sufletului. Isi odihneste capul plapand pe pieptul meu, acolo unde sunt sigura ca odata se simtea in siguranta. Acum nebunia din mintea mea si bataile haotice ale inimii il sperie pana si pe el, intr-atat incat nici cea mai calduroasa imbratisare pe care i-as putea-o da nu il mai ajuta. Dar desi speriat el ramane langa mine, de partea mea, aproape de mine, unde odata i-a fost bine, desi poate ca acum nu mai este cum era. El asteapta sa ma linistesc si sa ma intorc eu, cea cu care e obisnuit, eu, aceea persoana iubitoare si fara ochii negrii de lacrimile amestecate cu creionul negru dermatograf. El e aici! El e aici atunci cand am nevoie.. Singurii doi ochi ce privesc acum tristetea mea si drumul pe care il parcurg lacrimile negre pe obrajii mei sunt ai lui. Doar doua urechi imi mai aud felul in care cu greu mai respir, putin, dar suficient pentru ca spiritul meu sa isi mai verse vraja in acest corp tanar dar oboist.
Cum pot sa ii multumesc eu lui? Nu cred ca pot indeajuns. Il sarut, il mangai si il sarut iar… El e aici acum, acum cand ma simt parasite si abandonata de toti ceilalti. Ce rost mai are sa visez la ei, cand el e aici? Il mai strang o data in brate! Il aduc mai aproape.. Zambesc si plang in acelasi timp. Doar lui pot sa ii mai impartasesc din dragostea mea imensa ce o am pentru toti acesti oameni ce trec pe langa mine, ca pe langa o veche statuie ingalbenita de timp.
Nu mai vreau sa visez! O sa traiesc in present! O sa imi plang cuvintele dure pe plusul invechit al bunului meu prieten, un calut de plus ce mi-a fost alaturi mereu, atunci cand poate tu nici nu stiai ca exist!
