Intalnire cu sufletul ce ma iubeste

Se spune ca atunci cand visezi o persoana ce a parasite aceasta lume plina de ura si dezamagire, ce se afla chiar la granita dintre rai si iad, acea persoana doreste ceva de la sufletul tau ce inca isi varsa vraja vietii in propriul tau corp. Aceste suflete ratacitoare poate, doresc sa te informeze, sa te previna, sa te ajute, sa te induca in eroare sau chiar sa te ia si pe tine acolo langa ei, pe unul din cele 2 taramuri nestiute inca de noi.

Povestea ce vreau sa vi-o spun a inceput ieri, pe data de 26 mai 2011, cand am ajuns in pat. O neliniste imi invada corpul incet, incet, ducandu ma la limita dintre ratiune si groaza si o durere infernala de cap ma tinea inca treaza, facandu-ma sa meditez asupra propria-mi soarta, asupra durerii ce o port in suflet si asupra bucuriei pe care nu o mai am de ceva timp. Varsand cateva lacrimi fierbinti, creionul (dermatograf) negru ce era menit sa aduca un plus de frumutele chipului meu, se intindea umplandu-mi fata de valuri cenusii. Stateam intinsa, cu capul pe perna mare, strangand in brate un calut de plus ce e intotdeauna pregatit sa ma asculte si sa imi fie aproape, tinandu-mi picioarele ghemuite si strangand cu toata puterea pe care o mai aveam, in pumnul drept, un ingeras, un mic obiect decorativ, atat de drag mie. Intr-un final am adormit lipsita de orice speranta, fara incredere si cu o durere generala, o durere atat interioara cat si exterioara.

Deja ma aflam in vis, dincolo de orice urma de ratiune. Nu stiam daca visez sau nu, ce-i drept nici nu mi-am pus aceasta intrebare atunci. Ma plimbam pe o alee din piatra, ce era strajuita de o parte si de alta de niste copaci inalti ce isi miscau crengile dupa bataia rece si puternica a vantului. Ma plimbam prin acea galerie (deoarece asa m-am gandit sa o numesc semanand foarte bine cu o padure galerie despre care am invatat la geografie), iar lacrimile din viata reala inca imi brazdau fata alba si obosita de atata melancolie si dragoste.

Eram singura. Eu, cu poteca de piatra, cu copacii inspaimantatori si cu vantul inghetat ce nu ma ajuta deloc sa imi infrang teama. Fiind sigura ca nimeni nu ma vede, ca ma aflu intr-un pustiu groaznic, m-am pus langa trunchiul unui copac batran si am inceput sa plang si mai tare, de parca nu mai eram eu. Se pare ca totusi cineva, sau mai bine zis sufletul cuiva mi-a auzit suspinele si mi-a simtit durerea din suflet si astfel am auzit o voce blanda spunandu-mi:

-         Opreste-te copila si ridica-ti privirea. La ce bun sa irosesti acesti ochi verzi uitandu-te in jos? Uita-te la mine! As vrea si eu sa vad fiinta asupra careia veghez de aici.

Eram speriata si neincrezatoare. De unde stia aceasta persoana de ochii mei verzi, daca eu nu imi puteam lua privirea de la o radacina iesita in afara a unui copac? Eram ingrozita dar totusi curioasa. Vocea continua:

-         Nu vrei? Ti-e teama? Stiu prin ce treci, te urmaresc zi de zi, ora de ora, minut de minut. Stiu pe cine iubesti si cine te face sa suferi. Stiu cine esti, Bianca! Dar uita-te la mine si o sa stii si tu cine sunt.

Cu foarte mare greutate mi-am ridicat privirea din pamant si astfel am vazut un barbat saten, cu parul ca al meu (bineinteles mult mai scurt) si cu ochii la fel de verzi ca cei cu care am fost inzestrata. L-am recunoscut pe loc, stiindu-l din poze si din povestirile bunicii. Era bunicul meu pe care nu am putut sa il cunosc, Dumnezeu avand nevoie de el acolo Sus foarte devreme, mult prea devreme. El continua sa imi vorbeasca:

-         Tu ma cunosti cel mai bine. Tu imi semeni cel mai bine si tu ai fost trimisa pe Pamant pentru a umple golul cauzat de mine. Dar tu copila, de ce iti faci atata rau? Sai singura mereu si plangi. Nu iti dai seama ca numai noi te vedem, cei de Sus, ce chiar tinem la tine? Ne ranesti si pe noi in acest timp. Revino-ti! Hai sa iti arat ceva.

Ma lua usor de mana si imi facu semn sa inchid ochii. I-am inchis. Peste cateva secunde i-am deschis. M-am trezit in casuta bunicii, numai ca mult mai noua si mai simplu decorata. In curtea ei, trei persoane stateau fericite la umbra unui copac, ce acum nu mai este. Era bunicul, bunica si tata... dar... demult.. M-am trezit in 26 mai 1981. Bunicul continua sa imi vorbeasca pe un ton foarte linistitor:

-         Uite cum eram eu.. fericit si implinit. Traiam foarte bine si eram inconjurat de dragoste. Stiu, nu spune nimic. Crezi ca iti lipseste asta? Te inseli! Sunt atatia ce te iubesc, atat aici, pe Pamant, cat si acolo Sus, de unde vin eu. Ti-am zis.. Ai fost trimisa aici sa umpli golul facut de mine. Esti aici in locul meu. Si tu.. esti aici pentru a fi la fel de fericita cum eram eu in aceasta zi.. Vezi? Radeam si puteam sa iubesc, la randul meu si primeam dragoste. Iti vezi tatal? Era de varsta ta. Era fericit iar eu eram cel mai bucuros si mai mandru tata vazandu-l pe el asa. Fa-l si tu sa se simta cum ma simteam eu. Fa-l mandru sa iti vada zambetul zi de zi.

-         Dar eu... spunei eu, reusind intr-un final sa deschid gura.

-         Dar tu ce?

-         Dar eu sunt speriata de acea lume...

-         Si ce? Zici ca aici e mai bine? Taci! Stiu ca te vei duce acum inapoi si vei fi fericita. Ahh.. Stiu ca nu vei fi pe deplin fericita, dar macar vei fi mai impacata.. Nu?

-         Da.. spusei eu incepand sa plang din nou.

-         Nu plange! Nimeni nu iti merita lacrimile. Si cei ce le merita nu te vor face sa plangi niciodata. Gata! Ai vazut ce era de vazut si ai inteles ce trebuia sa intelegi. Viata e mult prea frumoasa pentru ca tu sa plangi. Stii bine ca eu te voi veghea si si voi avea grija de tine de aici, in felul meu, asa cum pot. Ai incredere in mine!

Cu tremur in glas am reusit sa spun „Am..” iar in acel moment am deschis ochii si eram iar in patul meu de acasa. Era deja a doua zi. Era 27 mai 2011. Am inceput sa plang iar, deoarece nu stiam ce altceva sa fac. Eram perplexa. Inca tineam ingerasul strans in pumn. Ma culcasem, explorasem tematoare, ma trezisem pe 26 mai 1981 si acum am reusit sa scap de trecutul foarte fericit, de care chiar aveam nevoie pentru sufletul meu, abia a doua zi. Abia azi... Nu stiu ce sa cred si ce sa fac asa ca voi face exact ce imi va dicta inima si constiinta, fiind convinsa ca bunicul meu se uita acum la mine si ma ghideaza, poate chiar el mi-a miscat mana tot acest timp, asternand pe foaie toate aceste cuvinte.

Iti multumesc bunicule! As fi vrut sa te cunosc in persoana. Ne vom vedea peste foarte multi ani (poate 70-80), cand stiu ca vrei sa ma intalnesti.

Odihneste-te in pace!

Lesin

Astazi iarasi stau pe spate,

Privesc catre cer,

Totu-i negru, nu e seara,

Mai am voie sa sper?

Vis frumos si armonie

Se preschimba acum

In cosmar si nostalgie

O iau pe un alt drum.

Inchid ochii si-i deschid,

Totu-i inca negru.

Sangele mi-e-acum acid,

Gandul mi-e integru.

Incerc sa imi misc trupul,

Vreau sa ma ridic,

Imi esueaza scopul

Pot doar sa fac nimic.

Tremur toata fara voie,

Nu pot sa mai respir .

De putere am nevoie,

Aproape-s de delir.

Incerc din nou cu disperare,

Membrele-au paralizat.

N-are rost inca o-ncercare

Raul a castigat!

Nu deslusesc sunete,

Nu recunosc culori,

Mainile-mi sunt vinete,

Mi-e frica de-asa stari!

Groaza ma cuprinde

Si nu pot sa-mi revin

Nimic nu ma surprinde,

Inchid ochii, lesin!

Starea in care am fost pentru cateva minute m-a facut sa creez aceasta poezie. Starile descrise sunt reale, singurul lucru la care nu s-a ajuns (si este prezent in poezie) este lesinul. (dar a trebuit sa folosesc si exagerarea literara.. ). Sper sa va placa! ^ ^

Multumiri!

Iar aud povestea aceasta... Aceleasi cuvinte mereu, de la toti: de la parinti, de la prieteni, de la profesori, acum si de la doctor.
Intamplarea de azi mi-a deschis intr-un fel ochii si m-a facut sa constientizez raul pe care mi-l produc singura. Am constientizat ca am devenit propriul meu dusman..
Pentru a2a oara in aceasta saptamana am fost la un pas de lesin. Azi a fost mai rau decat de obicei. Oare am invatat ceva din asta? Oare voi avea mai mare grija de mine? Oare ma voi gandi si la mine de acum in colo sau voi continua sa traiesc pentru altii, uitand de propriul meu corp?
La aceste intrebari imi este aproape imposibil sa raspund. Voi vedea, in viitor!
Imi cer scuze celor pe care i-am speriat si le multumesc mult de tot tuturor celor ce au fost acolo atunci cand am avut nevoie de ei! Aceasta zi mi-a demonstrat ca am prieteni adevarati (stiam asta oricum) si ca ma pot baza pe ei la nevoie! Le multumesc, de asemenea, doamnelor directoare, doamnelor profesoare si doamnelor secretare pentru medicamente, atentie si grija!
Va spun cu multa sinceritate ca am fost foarte placut surprinsa si le sunt datoare anumitor persoane.
Si sa va spun si un mic secret: Am vorbit cu Bee la telefon ulterior, si atunci cand le-am spus multumesc ei si Stelutei emotiile m-au coplesit si am inceput sa plang. Ele nu stiu asta inca.. Le iubesc mult pe amandoua!
Ii iubesc pe toti cei ce s-au interesat de mine si stiu ca atunci cand imi era cel mai rau erau multi colegi in jurul meu, dar cu parere de rau nu stiu cine mai era acolo.. Nu puteam sa vad decat in ceata si imi era greu sa le deslusesc fetele.. :( Imi cer scuze pentru asta dar va multumesc din suflet pentru ca erati acolo atunci cand am avut nevoie de voi! Va iubesc mult de tot!
Si le promit persoanelor ce se obosesc zilnic sa imi spuna povestile despre cum imi fac singura rau, ca voi manca si nu voi mai plange inutil si si si.. si nu voi mai fi propriul meu dusman... (cel putin nu atat de rau:)))

Multumesc din nou tuturor!
Ce ati facut azi inseamna foarte mult pentru mine si cuvintele mele sunt sincere!
Multumesc!

Din mine insami nu pot iesi - Captivi in acelasi vis...

Iar scriu... Cum am ajuns sa iti scriu din nou?  Nu am jurat ca o sa te las, ca o sa te uit, ca o sa te scot din mintea mea? Off.. Ba da! Am jurat si mi-am promis ca nu imi voi mai umple toate momentele si toate visele cu tine. Mereu am incercat sa imi tin promisiunile, dar acestea, fata de mine, legata de tine nu le pot respecta. As vrea sa pot.. Chiar as vrea. Nu vrei tu totusi sa pleci din mintea mea si sa ma lasi sa trec mai departe pe acest minunat drum al vietii? De-ar fi asa usor.. Daca ai putea, stiu ca ai face-o. Dar nu, nu pentru a-mi face mie viata mai buna, de asta sunt convinsa. Nu ca sa ma lasi sa gandesc liber, sa visez la orice altceva sau pentru a imi potoli lacrimile din fiecare seara. Stiu ca nu acesta este motivul. Ai vrea sa scapi de mine, de ochii mei verzi ce te privesc atunci cand razi si atunci cand plangi, atunci cand stii si atunci cand nu. Te simti probabil incoltit de o frica necontrolata de... de... de nimic. Ai vrea sa scapi de gandul de vinovatie, care probabil nici nu exista, fiind doar imaginat de mine, dinainte de culcare, cand te pui in pat, iti inchizi ochii si revezi secventa ce s-a petrecut azi, pe holul lung al scolii, cand privirile ni s-au intersectat. Zambetul meu fals ce ascundea multe lacrimi ce nu ti le-am facut cunoscute niciodata, te-a facut poate sa te gandesti, pe punctul de a adormi, la supararea din spatele unei firi de o bucurie contagioasa.
Dar stiu ca din mintea mea nu poti sa iesi. Esti capturat si inchis acolo. Si chiar daca as vrea sa iti dau drumul tot nu as putea. Mintea mea este ca un labirint imens. La fiecare colt al acestuia se afla cate o poarta. Numai una este buna pentru tine.. Numai una este scaparea ta.. Numai una este iesirea. Celelalte se scufunda si mai mult in imaginile memorate de mine. Usa pe care o cauti este incuiata cu cheia, o cheie pe care acum nu o detin. Toate celelalte sunt larg deschise. Dupa mai multe incercari ai gasit una dintre usi. Ai trecut de ea. Stii unde ducea? Mai departe decat banuiesti.. Ah! Cred ca m-am indragostit! Ce mi-ai facut? Ai intrat pe usa ce nu trebuia. Ai ajuns unde poate nu vroiam sa ajungi, dar te-ai speriat si te-ai intors. Mi-ai dat sperante. Te-ai intors. Ce pot sa fac? Sa merg inainte si sa te las sa te joci prin mintea mea si prin sufletul meu? De oprit nu te pot opri. Stii foarte bine asta si acesta iti este atuul. Decid sa te las sa te joci cu sentimentele mele, desi as prefera sa imi dai o palma decat sa faci ceea ce faci. Stii cat de greu imi este sa imi fac ordine in sentimente? Stii cat de greu este sa tin fericirea in spate si dragostea cu supararea si cu nostalgia in primul plan? Am acceptat si asta.. Doar au fost aranjate de tine.. Nu inteleg de ce readuci dragostea pe primul nivel, ducandu-mi fericirea undeva departe. Pur si simplu nu pricep. Dar, vreau sa iti spun ca fericirea mea este de mult acolo, departe de mine si de orice zona in care am eu acces. Si nu ma deranjeaza. M-am obisnuit. M-am obisnuit sa imi plang dezamagirea si tristetea in fiecare seara. Vezi tu.. Oceanul meu de fericire a ajuns o mica, foarte mica balta. Oricum stiu ca nu va seca niciodata. Nu cat tu vei fi inca aproape de mine. Desi nu stii fericirea mea este dependenta de tine. Toate zambetele si orice suras sunt pentru tine. Zambesc atunci cand ma gandesc ca esti fericit, zambesc atunci cand te vad, zambesc atunci cand stiu ca esti bine.
Tu... Tu esti ca un soare pentru lumea mea. Tu faci lumina, tu ma incalzesti, tu imi dai speranta si tu ma ajuti sa merg mai departe, dar tot tu ma arzi adesea si ma sufoci cu sau fara voia ta.
Zambesc si acum, desi este un zambet trist. Zambesc pentu ca stiu ca acolo unde esti si cu persoanele cu care esti, esti fericit. Dar esti departe, departe de ochii mei ce vor sa te vada si de inima mea ce vrea sa te iubeasca. Iar plang.. De ce sunt blestemata sa iti scriu? De ce sunt blestemata sa te iubesc si sa sufar? Ce trebuie sa fac sa scap de acest blestem? Ce? Sa te uit? Stiu... Cred totusi ca voi ramane blestemata. Sunt, intr-un fel sau altul, legata de tine. Nu am cum sa te uit si nu am cum sa te scot din mintea mea.  In inima si in mintea mea este foarte greu sa intri, dar este aproape imposibil sa iesi. Iar ca sa ma separ de tine unul dintre noi trebuie sa plece. Tu inca nu poti, tu esti prins aici, desi nu stii, iar eu din mine insami nu pot iesi. Ce sa fac? Singurul raspuns ce imi trece prin mintea invadata de tine este ca voi ramane cu blestemul de a te iubi si de a iti scrie in fiecare zi. Asta este... Voi ramane cu tine macar in vise, in minte, in inima si in sperante.. Suntem captivi in acelasi vis, al meu. Eu din mine insami nu pot iesi... Tu, cu atat mai putin...

Pesimismul, obstacol ce poate fi evitat...

Incep sa invat cum merg lucrurile, teoretic... Practic, toate merg dinspre prost inspre foarte prost.
De curand am primit lectia vietii mele. A fost poate una din cele mai importante de pana acum. Nu sunt genul de persoana care sa scrie pe blog doar ca fapt divers, vreau doar sa impartasesc cu voi, cei ce o sa cititi aceste randuri, lectia aceasta de viata.
Voi fi scurta, pentru a nu plictisi cititorul. Multe dintre cuvintele pe care le vei citi tu sunt niste aruncari de litere pe care nu stiu in ce masura le vei intelege. Cuvintele mele sunt, de cele mai multe ori, infatisari ale gandurilor mele. Par fericita, par entuziasmata si chiar optimista. Imi ascund sentimentele de cei din jur. Nu vreau sa ii supar pe cei ce ma inconjoara cu trairile si simtirile mele. De ce sa distrug zambetul altei persoane, fara sens, doar pentru a ma descarca eu? De ce as face asta? Prefer sa inchid totul in mine, unde sunt sigura ca nimeni nu poate fi ranit... sau poate doar eu.. Dar mai conteaza? Am spus ca voi fi scurta asa ca voi trece la subiect:

Ce vreau sa va spun? Care este acest, atat de important sfat, in opinia mea?
Traiti clipa! Nu va ganditi la ce va fi sau cum va fi.. Ceva va fi cu siguranta, dar chiar trebuie sa ne facem probleme mereu, pentru tot?
Am trait si am invatat. Am spus "Este prea frumos sa fie adevarat!". Regret aceasta propozitie. O urasc! Odata cu terminarea rostirii ei tot ceea ce a fost frumos s-a dus. Si dus a fost. Acum regret ca nu am stiut cum sa pretuiesc clipa.. Sa pretuiesc ce aveam... (asta daca totusi aveam ceva).
Acum visez sa fie totul cum a fost. Visez doar.. Oare mai am motiv sa visez sau totul este inutil? Oare visele mele vor fi trasformate doar in tristete si durere? Exista atatea posibilitati, dar absolut toate ma duc, deoarece sunt o pesimista incurabila, spre un viitor urat.. Foarte urat..
Inchei! Presimt ca am scris totul inutil. Presimt ca sufar inutil. Ah.. Nu presimt.. Sunt sigura.. Pentru a nu ajunge la acest grad al pesimismului, unde numai optimismul intruchipat ar putea schiba ceva, incercati totusi sa tineti cont de sfatul meu si ocoliti pe cat posibil propozitia pe care eu nu o sa o mai rostesc niciodata: "Este prea frumos sa fie adevarat!". Incearca sa crezi ca nu este prea frumos, incearca sa crezi ca meriti si ca toata viata iti este deschisa spre bine. Nu face ca mine!
Atat aveam de spus. Imi cer scuze pentru ca ti-am ocupat aceste minute inutil, cu aceste cuvinte ciudate. Iti multumesc ca ai avut curaj si rabdare sa termini.

Acum zambeste!